e 12:12 – ora sufletului meu
“uite cum a inceput sa ploua…” striga glasul ei in inaltul cerului… “Uite cum se trezesc umbrele. fiecare bucata a mea are o umbra. si umbra ei are o alta umbra”
“iubito… lasa soaptele. se vor amesteca cu ploaia daca le scapi. hai tu cu mine acolo dupa colt… coltul ala nu ne va durea niciodata. acolo sunt scarile noastre, scarile noastre nu se vor uda niciodata”
“nu, nu… de ce sa nu se ude? iti promit sa las soaptele si gandurile si visele. dar tu lasa ploaia. sa curga asa nebuna prin noi. clipa asta sa nu se piarda niciodata. si daca va pieri… atunci vreau sa piara odata cu noi.”
” stii ca o sa ne inunde apa?… o sa ne taie rasuflarea si iubirea si toate bucatile de suflet.”
“minti iubite. ascult-o. dar stii tu oare de ce iubesc eu ploaia? eu stiu de la ea… ca va ramane cu mine atunci cand tu nu vei mai fi. chiar si acum… ea plange pentru absenta ta… cea din viitor. astea sunt doar lacrimile mele, nu am cum sa ma lepad de ele. lasa-le sa se intoarca in noi.”
“ti le-as inghiti pe toate… nu, nu vreau ca iubirea mea sa te sece. o sa iti las doua lacrimi.”
“nu o sa curga niciodata pe sanul meu. o sa navighez prin ele in fiecare noapte, in fiecare dimineata, in fieacare raza de luna sau de soare. o sa le sterg de praf, o sa creasca… pana la moarte.”
“tu nu o sa mori niciodata iubito. iubito… aduna soaptele sa ti le spun la ureche, chiar daca vor disparea apoi. stiu ca tu o sa le pastrezi in tine, in tine vesnic. o eternitate de iubire sa se agate pe bucata aia a ta de suflet… cea mai mica dintre toate”
a iubit-o in noaptea aceea cat nu a iubit lumea intr-un veac…
dar dimineata a aparut soarele, amagitor, ca un blestem. si ei i-au aparut cele doua lacrimi. se vedeau in ea cea transparenta. ramasese cu ele in locul inimii si sufletului. iar el… el disparuse. pana la urma nu fusese decat ploaie… ploaie care dansa…
“uite cum a inceput sa ploua…” striga glasul ei in inaltul cerului… “Uite cum se trezesc umbrele. fiecare bucata a mea are o umbra. si umbra ei are o alta umbra”
“iubito… lasa soaptele. se vor amesteca cu ploaia daca le scapi. hai tu cu mine acolo dupa colt… coltul ala nu ne va durea niciodata. acolo sunt scarile noastre, scarile noastre nu se vor uda niciodata”
“nu, nu… de ce sa nu se ude? iti promit sa las soaptele si gandurile si visele. dar tu lasa ploaia. sa curga asa nebuna prin noi. clipa asta sa nu se piarda niciodata. si daca va pieri… atunci vreau sa piara odata cu noi.”
” stii ca o sa ne inunde apa?… o sa ne taie rasuflarea si iubirea si toate bucatile de suflet.”
“minti iubite. ascult-o. dar stii tu oare de ce iubesc eu ploaia? eu stiu de la ea… ca va ramane cu mine atunci cand tu nu vei mai fi. chiar si acum… ea plange pentru absenta ta… cea din viitor. astea sunt doar lacrimile mele, nu am cum sa ma lepad de ele. lasa-le sa se intoarca in noi.”
“ti le-as inghiti pe toate… nu, nu vreau ca iubirea mea sa te sece. o sa iti las doua lacrimi.”
“nu o sa curga niciodata pe sanul meu. o sa navighez prin ele in fiecare noapte, in fiecare dimineata, in fieacare raza de luna sau de soare. o sa le sterg de praf, o sa creasca… pana la moarte.”
“tu nu o sa mori niciodata iubito. iubito… aduna soaptele sa ti le spun la ureche, chiar daca vor disparea apoi. stiu ca tu o sa le pastrezi in tine, in tine vesnic. o eternitate de iubire sa se agate pe bucata aia a ta de suflet… cea mai mica dintre toate”
a iubit-o in noaptea aceea cat nu a iubit lumea intr-un veac…
dar dimineata a aparut soarele, amagitor, ca un blestem. si ei i-au aparut cele doua lacrimi. se vedeau in ea cea transparenta. ramasese cu ele in locul inimii si sufletului. iar el… el disparuse. pana la urma nu fusese decat ploaie… ploaie care dansa…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu