Amintiri cu litere

Citisem pe undeva (mai citesc si eu, din greseala, si altceva in afara etichetelor produselor cosmetice si a reclamelor de pe autobuze) ca Mary Poppins e una din cartile copilariei care a facut cele mai multe victime. In sensul ca foarte multi copii, dupa ce au citit cartea, au vrut sa intre mai bine in pielea personajului si sa vada ce simtea Mary Popins cand cobora din cer cu ajutorul unei umbrele. Ghinion insa, dupa cum aveau sa afle in mult prea durerosul drum spre pamant. Cate picioare, zboruri si vise a frant Mary Poppins, nu stiu exact. Si recunosc ca nici nu am citit toate cartile din seria cu acelasi nume, dar mi s-a parut interesant cat de puternica a fost imaginea construita de Mary si cati copii au vrut sa o imite (25, nu la tine fac referire, sunt sigura ca tu ai vrut sa testezi legile gravitatiei). Dar mi-am adus aminte de cartile copilariei si de ceea ce am incercat eu sa copiez din ele.
Primul lucru ce mi-a venit in minte a fost o povestioara ce cred ca se numea “Mamaliga si secera lunii”, dintr-o carte pe care eu si surorile mele ne-o amintim cu foarte mare drag. Mai avem doar cateva pagini pe care acum le pastram cu sfintenie, chiar daca povestile le citim din amintiri. (Apropo, Frizulici, daca esti aproape de carte, poate ii faci o poza si mi-o trimiti si mie, spre exemplificare). Si in povestioara asta era vorba de o mamaliga cu branza pe care o familie incerca sa o manance la cina, dar branza se tot intindea, si se intindea, si oricat se inaltau copiii nu reuseau sa o taie, iar in final se urca pe luna si o taie cu secera lunii. Si de fiecare data cand mama facea mamaliga cu branza (mai précis cu cas de vaca preparat de bunica), branza se intindea la fel ca cea din poveste. Si noi incepeam si repetam replicile, si ne urcam pe scaune.. si branza se tot intindea....
Imi mai aduc aminte si de povestea cu buburuzele care mergeau pe un cerc, nestiind unde merg, luandu-se una dupa alta, pana s-a umplut cercul de buburuze care mergeau... pana la capatul drumului. Si am incercat si eu sa merg in cerc, pe covorul din sufragerie, curioasa si eu ca si buburuzele, ce gasesc la capatul drumului. Inca nu am aflat, mai caut si va anunt...
Nu stiu exact cum se numeste cartea urmatoare din biblioteca amintirilor, dar era vorba de un vanator vaduv, care avea 3 fete si care se recasatoreste, si mama vitrega incearca sa scape de cele 3 odrasle si le pierde prin padure. Aici mama si tata au avut de trecut primul test de rabdare si perseverenta. Cand in sfarsit ajungeau la finalul povestii, bucurosi si epuizati, ii puneam sa o ia de la capt. Seara, adormeau citind cartea si nu ii lasam sa doarma pana nu terminau de citit. Daca incercau sa ma pacaleasca dand mai multe pagini odata, ii corectam imediat sii ii puneam sa isi repare greseala. Cred ca daca imi sun parintii acum si ii intreb povestea, ar putea sa si-o aduca aminte imediat si fara greseala.
Urmatoarea carte pe care mi-o amintesc se numea Omulet. Era o carte de dimensiuni mari, dar asta nu m-a impiedicat sa o car dupa mine peste tot. Aveam aproape 5 ani cand am primit-o si inca nu stiam sa citesc, asa ca mi-am pus parintii sa mi-o citeasca iar, si iar, si iar, si iar... pana cand am memorat-o, cuvant cu si anume cuvant. Imi povesteste mama ca mergeam cu trenul si aveam cartea in brate, si am inceput sa spun povestea, urmarind randurile cu degetul, ca si cum as fi citit. SI la un moment dat un vecin de compartiment o intreaba mirat pe mama cati ani am si cum de stiu sa citesc.. iar mama mi-a tradat secretul si a zis ca spun povestea din memorie. Dar nu m-am suparat, mi-am propus doar sa invat rapid sa citesc. Ceea ce s-a si intamplat vara urmatoare, cu ajutorul ziarelor bunicului. Multumesc publicatiei “Scanteia”, ca a facut si fapte bune la vremea ei.
O alta carte care a jucat un rol important in copilaria mea a fost “Melinda, papusa fermecata”. La finalul clasei I am luat premiul III (deh, soarta... n-am fost niciodata premianta cu coronita) si am primit in dar aceasta carte. Nu tin minte exact de cate ori am citit-o, probabil de foarte multe. Ca a fost prima carte adevarata pe care am citit-o, ca a fost intradevar o poveste frumoasa, ca a fost colorata sau ca era doar a mea, castigata prin munca proprie, nu stiu exact motivul pentru care am iubit aceasta carte. Dar, ca si multe alte lucruri, adevaratele iubiri nu au nevoie de motive...
“Apolodor din Labrador” o am si acum, aici in Canada. Si pot la orice ora sa va recit pasaje din ea.
“Cuore, inima de copil” m-a facut sa plang dar nu m-a impiedicat sa o iubesc. Probabil ca nu ar lipsi de pe noptiera nici acum daca as fi avut –o cu mine.
“Heidi fetita muntilor” e jumatate din motivul pentru care Minimisterica trebuie sa invete limba romana. O mai am si acum, in 2 exemplare, asteptand cuminte ca Minimisterica sa invete sa citeasca. Cealalta jumatate de motiv e “Micul print”, pe care eu am descoperit-o mai tarziu dar pe care am savurat-o asa cum savureaza un copil o savarina. Mai ales cu sufletul.
Sunt sigura ca am uitat sa amintesc carti importante din copilaria mea, dar va provoc la un exercitiu de memorie. Care au fost cartile care v-au desenat copilaria? Ce anume at incercat sa copiati din carti? Ce carte nu v-a placut dar absolut deloc? Sunt si povestile contemporane frumoase, ori si-au pierdut ceva din candoarea celor cu care am crescut noi, acum 20, 30 de ani?