Imaginea bunicii are mereu o naframa legata sub barbie, si un sort de tercot purtat aproape intotdeauna pana la epuizarea materialului. Ochii blanzi si mainile ridate, dar calde si fine, ar putea sa va lase impresia ca vorbim de o bunica obisnuita. Poate, nu va contrazic, dar pentru mine e o imagine a rocii dure, in care vantul, ploaia, zapada si furtuna au sapat urme adanci, dar nu au putut-o clinti. NU cred ca s-a asteptat vreodata ca viata sa fie usoara, nu s-a plans vreodata ca ii e greu si ca nu e drept ce i se intampla. S-a scuturat de praf cand a cazut, si-a legat mai bine naframa, si a pornit mai departe, tinand strans mana calda a unui copil.... mana mamei mele.
Poza bunicului miroase puternic a faina si vin. Morarul satului, cu o cultura de vita de vie renumita in toata comuna, era intodeauna o aparitie, era Ilie Moromete din poiana lui Iocan. Mereu era la curent cu stirile, impartasind opinii cu o oarecare clarviziune nespecifica locului, oamenii ii cautau prezenta si cuvintele. Desi vorbim de un sat departe de amprenta urbana, pe bunicul il vad intotdeauna cu 2 prelungiri ultra moderne. Un ziar sau o carte, si aparatul de radio intotdeauna fixat pe Europa Libera. Abonamentul la ziar era printre foarte putinele din sat, iar radioul era un cadou de la parintii mei, dar care avea doar 2 optiuni la volum. Foarte tare si maxim. Asta pentru ca bunicul, veteran de razboi, avea o tulburare auditiva majora. Cand era in toane bune, cu paharul de vin in fata si una dintre nepoate pe genunchi, jucandu-se si testandu-ne cunostintele, il plasam pe un piedestal al sacrificiului si imi spuneam mai mult ca sigur pierderea auzului se datoreaza bombelor din al doilea razboi mondial. Cand venea acasa nervos, suparat pe viata si recolte, ursuz si cu pasul greu, ne feream din calea lui si atunci imi imaginam ca nu mai aude bine din cauza meseriei de morar, stiind ca si-a dansat aproape toata viata pe ritmul sacadat al pietrelor de moara. In oricare situatie, programul postului de radio ne devenise atat de cunoscut incat ajunsesem sa ne dam seama cu precizie elvetiana cat e ceasul, dupa glasul crainicului care anunta ultimele stiri externe. Bunic vitreg, care a invatat lectii de viata de la pustioace de 15 ani pe cand era deja octogenar, nu i-am stirbit niciodata titlul si nu l-am considerat doar pe jumatate bunic, sau un bunic asa, cu eticheta. Dar nu neg ca verile mele ar fi fost complet diferite daca regizorul nu il distribuia pe el in rol de parinte cu parul alb.
Era o dimineata calda de vara, si data din calendar e putin arsa de soare. Cred ca aveam vreo 4 ani jumate si cred ca e printre primele mele amintiri care surprind mai mult de o imagine a unei persoane sau loc. Nu stiu de cand imi dateaza prima amintire, si nici ce reprezinta. Nu am trait-o si am marcat-o cu rosu in calendar, spunandu-mi peltic „Vleau ca ashta sha fie plima amintile din viasa mea”, si e greu sa trasez o axa cronologica si sa o incondeiez corespunzator. Amintirile se pastreaza codat sub forma imaginii unui loc, a unei persoane, a unui obiect sau miros. Amintirile mai complexe combina toate aceste imagini, si creeaza un film. Spectator la propria productie, in cinematograful personal, vad imaginea unui prichindel care mai mult alearga decat merge, incercand sa tina pasul cu o bunica pe care CAP-ul o grabeste spre un lot mai indepartat. E August, e cald, dar e inca devreme. Ajungem la loc, la vreo 5 km de casa, undeva unde mie mi se parea tare departe de casa, aproape la poul sud de departe. Asa stiam eu ca e departe, dupa ce mama mi-a citit povestea lui ‚Apolodor din Labrador’. Bunica imi face umbra din cateva crengi semi-uscate si imi pune alaturi sticla de apa. As vrea sa va pot povesti acum ce am facut in urmatoarele ore, cum m-am jucat, ce am spus sau ce am gandit. Fac un efort de imaginatie, dar e inutil. NU pot sa imi dau seama cum a decurs ziua, ce am mancat, de cate ori am baut apa sau ce m-a oprit sa nu ma tin atarnata de fusta bunicii, sa nu plang ca m-am plictisit si vreau acasa. Cum m-am amagit, si cum mi-am anesteziat gandurile, n-am idee. Si asta era doar una din zilele, dintr-una din vacantele, multele vacante petrecute pe camp.
Imi aduc aminte ca era spre sfarsitul zilei, si ma plimbam dupa bunica, printre cucuruzii mult mai inalti ca mine, cand deodata vad o piatra mai mare, de o forma ovala. Imaginatia specifica varstei mi-a soptit forma unei franzele, avea chiar si taieturile de pe partea superioara. Am acceptat-o si lipita am fost de piatra. Am incercat sa o ridic, cred ca am si reusit, si am carat-o dupa mine pe toata tarlaua. Apoi imi aduc aminte clar cum am bagat bolovanul in plasa cu care venisem, o plasa din material textil, cu un model cu cercuri galbene, mov si albe, si manere de cauciuc moale. Plasa era grea, si bunica, dupa o zi intreaga de sapa, numai chef de carat bolovani nu gasea nicaieri. Nu stiu ce a convins-o (desi, sincer, nu mi-o aduc aminte refuzandu-ma vehement).. lacrimile, privirea inocenta dar rugatoare, promisiunile de copil cuminte, sau faptul ca pe acolo a trecut vecinul nostru, cu caii si caruta. Imi aduc aminte ca m-a facut pachet si m-a trimis mai repede spre casa in caruta lui nenea Feri, si ca tineam la piept bolovanul rece si greu. Dar in forma de franzela. Drumul in sine e sters demult din caseta amintirilor, iar amintirile despre jocurile ulterioare, in curtea bunicilor, cu o piatra in forma de franzela sunt blurate si vagi. Probabil ca au fost putine, si nu am reusit sa integrez piatra in jocurile mele zilnice. Vazandu-l, insa, vacanta de vacanta, si invatandu-i povestea, am inceput sa ma simt oarecum vinovata ca i-am creat asa un inceput de istorie, fara sa o duc mai departe. Asa ca m-am simtit usurata cand, venind intr-o vacanta la bunica, l-am descoperit pe o bucata de cas pusa la presat. Prima reactie a fost sa fac putin caz pe tema asta, cat sa ma arat decent afectata de indepartarea lui din jocurile mele, dar adevarul era ca ma simteam usurata de responsabilitatea pe care am carat-o atata vreme. Responsabilitatea jocului si a ingrijirii obiectului fara viata a luat sfarsit intr-o forma draguta, dandu-i o noua utilitate si gust de cas proaspat. Prima, de altfel. Dupa alte cateva veri, observ lipsa greutatii de presat casul, si o intreb pe bunica unde e, convinsa ca nu-l vad eu dar ca se ascunde pe undeva prin bucatarie. Se uita la mine cu ochi blanzi, imi zambeste si ma intreaba calm „Ai observat ca bunelu’ a facut un gard nou, de beton, si o poarta mare de fier?” „Da”, ii raspund, grabita, usor deranjata ca a schimbat subiectul inainte sa imi raspunda la intreabare. „Ei, se cheama ca si tu ai contribuit cu ceva la temelia constructiei” si zambeste sugubat. Nu mi-au trebuit multe secunde sa fac legatura, doar cuvintele nu le-am nimerit din prima. Erau sentimente amestecate, ma gandeam ca e dragut ca am contribuit cu ceva la temelie, dar eram trista ca mi s-a incalcat cumva dreptul de proprietate. Era bolovanul meu, si nu m-a intrebat nimeni ce vreau sa fac cu el, sau daca sunt de acord sa il transform intr-un material de constructie. Ma simteam cumva responsabila pentru franzela mea, dar nu recunosteam ca in acelasi timp eram bucuroasa ca piatra mea si-a sfarsit pelerinajul intr-un mod maret. Nu imi mai vad demult bolovanul.. dar stiu exact unde este, stiu ca acolo, la poarta de fier a bunicilor, e o particica din mine. Poate atunci am invatat prima lectie de viata: din bolovanii in forma de franzela sa nu faci ancore, din bolovanii in forma de franzela construiesti fundatii.
PS. Nu,nu acesta e bolovanul din poveste, dar printr-o interesanta potrivire de intamplari, acesta a fost bolovanul Minimistericii, pe care ea l-a gasit si l-a impodobit vara trecuta, in timpul vacantei petrecute la bunici in Romania.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu