Ganduri cu pete de cerneala

Nu-mi mai aduc aminte daca am plans atunci, sau daca supararea m-a inversunat asa de tare incat am strans din pumni, si am facut promisiuni. Probabil ca a fost o inversunare umeda, dar avand in vedere ca inca imi mai amintesc incidentul, deduc logic ca am o memorie foarte buna... sau ca a durut.
Eu si Aura eram prietene inca de cand nici nu stiam definitia cuvantului. Atata doar ca eu eram mai mare, si asta era foarte important atunci. Exact 10 zile diferenta, dar marimea nu conteaza. In principiu, eu eram mai mare. Mie imi placea sa practic maturitatea, iar Aura era mereu jucausa si copilaroasa; intotdeauna am pus personalitatile diferite pe seama diferentei de 10 zile dintre noi. Era mai usor, pe vremea aia totul era simplu, avea culoarea roz si mirosea a cerneala chinezeasca. Evident, ca doar aveam mereu visele si degetele albastre. Cateodata si hainele. Tin minte odata cand am venit acasa de la gradinita, si am inceput sa ne jucam cu rechizitele cumparate pentru prima zi de scoala, ce avea sa se intample foarte curand. Si eu, imbracata frumos cu bluza cea noua, o bomboana roz plina de volanase, mi-am varsat cerneala pe piept. Si dai, si freaca, si pune spirt (pe vremea aia credeam ca totul se curata cu spirt, inclusive greselile si accidentele intentionate), si tot ce am gasit in casa sau in vecini. Fara scapare, singurul remediu ar fi fost zeama de foarfeca. Nu am indraznit, ca era déjà aproape toamna, si mi-ar fi fost frig cu bluza plina de gauri. Iar explicatia ca ar fi mancat-o moliile nu tinea deloc, nu dadeau ele gata jumatate de bluza in 2 ore nici daca ar fi suferit de inanitie. Am fost pedepsita, mi-a taiat mama portia de guma Bubble pe cateva zile. Aura a scapat, evident, ca doar nu glumeam cu bluza ei. Plus ca atunci cand venea vorba de caiete, rechizite, carti, si stilouri, era firesc sa fie vina mea. Ea era specialista in accidente in bucatarie, dar despre asta o sa scriu alta data, mai intai trebuie sa imi aduc aminte.
Locuiam in acelasi bloc, ne petreceam impreuna serile improvizand jocuri si probabil facand traznai. Cand mama avea de mers undeva, stateam la tanti Lorica, mama Aurei. Cand tanti Lorica pleca undeva, Aura statea la noi. Si cum mereu una dintre mame pleca undeva, noi practic am crescut impreuna. Cand a venit timpul sa mergem la scoala, era de asteptat sa fim in aceeasi clasa. Surpriza! La o redistribuire a locurilor, din cauza numarului mare de elevi inscrisi in acel an, am ajuns in clase diferite. Tristete mare, lacrimi si promisiuni, tragedii de portelan.
Dramele vin si se duc, si doar uneori ne zburlesc parul proaspat pieptanat. Asa ca, din cauza unei invatatoare plecate spontan, clasele se reunesc si tragedia mea si a Aurei ia sfarsit. Am fost colege de banca in mare parte, doar cand ii mai veneau idei invatatoarei ne mai muta in banci separate, dar nu dura mult si, ca magnetii, ne regaseam pe acelasi frigider. Sau banca. Nu folosesc intamplator comparatia cu magnetii. Eram intradevar la poli opusi, eu bruneta ea blonduta, eu creata ea cu parul drept, eu slabuta ea plinuta, eu serioasa ea mereu pusa pe sotii, eu silitoare dar cu scris urat, ea mai putin silitoare dar cu o caligrafie de mers la concurs. La mine conta ce scriu, la ea cum scrie. Deschid o paranteza. Imi aduc aminte ca am ajuns la concluzia asta dupa indelungi testari pe nervii parintilor, mai précis ai mamelor noastre. Cand ne faceam temele impreuna, intotdeauna trebuia sa le facem de doua ori. Cel putin. Pentru ca prima data le faceam nesupravegheate, iar rezultatul era o turma adorabila de porcusori, magarusi sau turma de litere. Rupea mama pagina, si o luam de la capat. Problema era ca la mine rezultatul era aproape la fel, minus porcusorii. Asa ca mi-am insusit, mai mult fortat, renumele de scris de doctor. Si ma consolam cu vorbele celor din jur, si ma hraneam cu reactiile pe care le aveau cand le citeam compunerile mele. Da, doar eu le puteam citi, nimeni nu le intelegea. Chiar si cand am trecut prin epoca jurnalului personal, de multe ori ar fi fost inutil sa il ascund, le-ar fi trebuit luni de zile si studii grafologice serioase pentru a-l descifra. Inchid paranteza.

In fiecare zi mergeam si veneam impreuna de la scoala, si e adevarat ca uneori drumul pana acasa dura ore, si avea cativa kilometri, desi scoala era la 200 de metri. Erau zilele in care exploram strazile, si cartierul, si parcul, si leaganele ruginite de langa pubelele de gunoi. Intram in casa doar cand vedeam la coltul strazii umbra unuia dintre parinti, ne tranteam ghiozdanele si ne varam sub plapuma, asa ca peste 3 minute, cand sunau ei la usa, ieseam cu niste mutrite somnoroase si de-a dreptul ofuscate ca am fost trezite din somn. Imparteam tot. Ce aveam eu era si al ei, prin deductie logica si obisnuinta, ce avea ea era si al meu. De la jucarii, haine, sosete, gustari , pana la periute de dinti, casete vhs si bataie.
Viata are un fel ciudat de a complica lucrurile, actionand prin invaluire. Adica ajungi sa te simti incoltit, intr-o situatie care pana atunci iti parea impecabila. Si ciocolata ajunge la un moment dat sa ti se para gretos de dulce. Felurile noastre diferite de a aborda joaca de-a traitul in general, ne-au lovit brusc si in plina copilarie. Eu, silitoare si cu preocupari literare, am inceput sa urc mai des pe podium. Si nu ma refer la cel din fata blocului, incropit adhoc pentru un concurs de cros sau de imitat vedete. Ea, mai jucausa si cu preocupari de miss, mai mereu isi uita caietele de teme acasa. Relatia a inceput incet sa se raceasca, dar incet si dureros, ca o ciorba ce se sleieste pe aragaz, imprastiind un miros acru in toata casa.
Imi aduc aminte un episod cand a venit invatatoarea in clasa, cu caietele de caligrafie corectate. Noi, sub masca unei prietenii durabile, sau poate doar facand castele din cenusa vremurilor apuse, eram colege de banca. Strigarea notelor a fost dureroasa si umilitoare, pentru ca aproape toata clasa avea nota 10, vreun sfert 9, si noi, restul, 8. Rusinos, dar asta mi-a fost scrisul, si nu am reusit sa il schimb nici in ziua de azi. Noroc ca pe tastatura nu se cunoaste, ca altfel scriam cartea doar pentru mine si va invitam la ore de lectura. In fine, sa revin la momentul cand mi-am auzit numele si nota. Rosie, frustrata, drumul pana la catedra si inapoi a fost o carare de carbuni incinsi. Aura imi zambea triumfatoare, cu o figura de nota 10. Intocmai ca si caligrafia ei. Invatatoarea a vazut-o, si i-a atras atentia. Prima oara. Apoi a doua oara. La al treilea fault, luam cartonas rosu si suntem mutate in banci diferite. Dupa ora de caligrafie, vine, logic, ora de gramatica. Probabil invatatoarea avusese prea mult timp liber cu o zi inainte, m-am gandit instantaneu cand am vazut-o cu caietele corectate in brate.
Era randul caietului meu sa iasa invingator. Si castiga departajat, singura lucrare la care invatatoarea nu a avut nevoie de pix rosu decat pentru a scrie un 10 mare, cu + in fata. In nebunia momentului, m-am intors spre Aura, si i-am zambit. Probabil mai arogant decat permite legea, si din greseala i-am mai scos si limba. Ok, nu era nici din greseala, si nici macar nu simteam ca am gresit in vreun fel. Nici acum nu cred. Era dreptul meu la triumf. Doar ca nu calculasem ca elevii nu au drepturi, doar teme si lucrari. Invatatoarea, suparata, ne ridica in picioare, ne tine o morala din care nu cred ca am auzit vreo silaba (ok, inca imi savuram victoria), ne muta in colturi literalmente opuse, si nu mai stiu, parca ne-a scris cate ceva in carnet, la mentiuni, ce trebuia inapoiat cu pecetea parintilor. Pedeapsa era infinitezimal nesemnificativa si nu mi-a stirbit deloc momentul. Dar stiu ca acolo s-a rupt. Si oricat am incercat noi sa mai innodam, de-a lungul anilor, mereu ne-am incurcat in nodul ala, sau il gaseam desfacut. Era dureros, era sentiment de pustiu si regret, amestecat cu amintiri dulci si aromate, si roz, si cu pete de cerneala. Era ca si dupa o zi intreaga de jucat afara cu copiii, cu papusi, bucatarioare, hainute, si farfurioare, cand trebuia sa daramam casuta de papusi si sa mergem fiecare la casa lui. Sau ca si cand ti se strica jucaria preferata, si nu vrei sa te desparti de ea desi capul papusii abia se mai tine intr-un fir de plastic, sau masinuta e dezmembrata si jumatate piesele sunt probabil sub pat si prin sertarele biroului. Cu tristete si cu maini de plastilina, ducem gestul pana la jumatate, apoi cadem intr-o contemplare patetica si retraim cateva instantanee Kodak.
Banci diferite, drumuri diferite, aceeasi clasa timp de 8 ani. Cu sarcasmu-i caracteristic, viata ne-a invecinat cutiile postale multi, multi ani. Ne-am mutat de la vechea adresa, dar familia Aurei primise apartament in acelasi bloc. Care erau sansele...
Am incercat, cand drumurile ni se mai intersectau, sa mai lipim cioburile. Ne taiam mai tare, si cu mainile pline de suflet insangerat ne retrageam la umbra altor prietenii.
Cand ma uit adanc acolo, vad o cicatrice. E urata, inestetica, si pielea e mai sensibila in acel loc. E locul in care, intr-o seara, tanti Lorica a intrat val-vartej la noi in casa si mi-a cerut stiloul. “Care stilou?”, intreb eu mai mult din inertie, neintelegand la ce se refera. “Stiloul pe care l-ai furat azi dimineata”. Nu mi-am cautat fata pe jos, ca era inutil. Nici nu stiu daca mai aveam una. Cautam cuvinte, si gaseam doar cioturi. Nu ma ajutau, nu ma ajutam in fapt. Era senzatia aia de vartej, cand nu ai nicio ideea cum a inceput si nici cum se termina. “Da, azi dimineata cand ai venit sa o intrebi pe Aura despre lectia la geografie, pana a mers ea in camera l-ai luat de pe masuta. Sa-ti fie rusine...” si aici se rupe firul.... Dupa ce tornada a iesit, cu tot cu tocul usii dupa ea si insotita de tema muzicala dintr-o telenovela ieftina, m-am prelins pe covor. A, da, acum sunt sigura. Am plans. Lipeam imagini, si cuvinte, dar nu se potriveau. Priveam in gol, si cautam sensuri si dreptate. Dar, cateodata viata te bate la fundul gol. Noaptea mi-a fost ca o zi la polul nord. Alba, geroasa si dureros de lunga. Stateam intinsa in zapada, cu pumnii stransi si frangand apa intre gene. Dar ziua de maine s-a uitat in calendar si nu a uitat sa rasara din linia orizontului. Asa ca vrand sau mai ales nu, trebuia sa ma duc la scoala. Murea un vis, eu trebuia sa stau acasa si sa il bocesc, nu sa ma duc la scoala si sa ma prefac ca viata e o prajitura plina de frisca si fructe. Colegii de clasa citisera déjà prima pagina a ziarului, si prezentarile erau facute. Unii m-au luat de mana, si am simtit caldura. Cativa, e drept ca nu multi, si-au inchis bine penarele si ghiozdanele cand au plecat in pauza. Am privit in partea cealalta, si mi-am propus sa nu mai citesc niciodata povesti cu happy end. Te educa prost, si iti induc gresit ideea ca viata uneori e dreapta. Ziua s-a terminat tarziu, undeva spre seara. Mi s-a parut mai lunga, dar e posibil sa fi fost din cauza ca a avut mai multe ore. Una mai importanta, cu predilectie. Sa fi tot fost vreo 10 seara, cand se aude un ciocanit usor la usa. Deschide mama, cautand din priviri ceasul de pe hol, probabil intrebandu-se cine poate fi la ora aia. In usa, Aura. Cu vocea simpla, ne anunta ca ‘stiloul a fost gasit, cazuse pe undeva si acum a fost descoperita greseala’. Mda, niste scuze motrosite, fara nicio remuscare sau parere de rau pentru greseala, si totul se vrea uitat. Sters cu radiera. Sau mazgalit cu stiloul. Si uite asa iese porcusorul pe pagina. Nu mai e adorabil, se vrea corectat. Vine cineva, nu vad exact cine, si ne rupe pagina. Din nefericire, asa ramane. Nu e genul de pagina pe care poti sa o rescrii.